Am să încerc în rândurile următoare să redau din cuvintele de învățătură lasate de domnul profesor Sebastian Moldovan, ce ne-a vizitat în cadrul unei ședințe de lucru Dreptul la viață.
Discuția a pornit de la întrebarea: „Cine are prioritate mama sau copilul?
Gândindu-ne mereu la porunca iubirii dată de Dumnezeu, ne cutremurăm în fața situațiilor grele când medicul dă un verdict cum că mama nu poate supraviețui din pricina sarcinii și trebuie făcută o alegere drastică între cine are prioritate aici... mama sau copilul?"
Destul de clar în cele 10 porunci ne este relatată învățătura: „să nu ucizi!” dar mai mult decât atat ni se spune „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Îndemnul la iubire este regăsit pretutindeni în cuvintele Mântuitorului, El Însuși este Iubire și toată pilda vieții Sale ne învață să iubim!
Este greu de găsit un răspuns la această întrebare, dar căutând rezolvare dăm peste alte concluzii grele prin care sufletul omului trece și de aici reiese neputința totală a omului fără Dumnezeu!
Uciderea, în orice formă ar fi ea, rămâne tot ucidere. Fie din legitimă apărare, fie din mânie...
Avortul, tot avort rămâne chiar dacă viața mamei este salvată prin sacrificarea pruncului, ori pentru că pur și simplu... așa a decis femeia: să nu fie acum mamă ci să mai hoinărească în ale plăcerii... Avortul este tot o crimă!
Mai marii apărători ai țării, porniți la războaie în luptă își înving vrăjmașii... dar cum? Oare nu tot prin crimă sau violență, deși suntem îndemnați să fim blânzi și iubitori chiar și cu vrăjmașii noștri...? Ce putem înțelege? Chiar Biserica îi pomenește pe acești luptători în cadrul Sfintelor Slujbe. Dar Sf. Vasile cel Mare ne spune că cei întorși învingători de la război erau opriți timp de 3 ani de la Împărtășirea cu Sfintele Taine! Și Sfântul Ștefan cel Mare, în profundă pocăință trudea întors învingător pe câmpul de luptă! Deci indiferent de circumstanțe... porunca de a nu ucide este aceași. Iar încălcarea poruncii se îndreaptă prin pocăință!
Și iată de aici teoria „ucid ca să mă apăr”... vine copilul nevinovat și eu îmi apăr viața de o „sarcină nedorită”. Este oare acest copil, care din diferite motive medicale pune în pericol viața femeii, un agresor?
Avortul terapeutic este cu prioritate pentru mamă... dar câți ne întrebăm de ce acest prunc are malformații, ori... s-a implantat în alt loc decât peretele uterin și astfel nu se poate dezvolta? O femeie care până a se hotărâ să fie și mamă, a folosit în neștire contraceptive pentru a se „feri” de sarcini... rămâne însărcinată... dar cu probleme... și decide să „nu-și riște viața” recurgând la crimă... știe aceasta că defapt nu „așa a fost să fie” ci că efectele secundare ale pilulelor contraceptive își lasă amprenta... iar mai târziu devin vizibile prin asfel de situații? Știe aceasta că ea își poartă vina stării ei... iar mai apoi... a unui posibil avort?
Desigur, nu se generalizează. Voia lui Dumnezeu este necunoscută nouă. Știm doar că trebuie să respectăm Poruncile; da, p o r u n c i și nu îndemnuri facultative!
Ce-ar fi dacă am face un exercițiu de imaginație, și să ne permitem să schimbăm șirul evenimentelor unei pilde rostite de Mântuitorul. Ce-ar fi fost dacă samariteanul milostiv i-ar fi surprins pe agresori în timp ce-l atacau pe acel călător? Cum ar fi reacționat el la această situație? Oare din iubire pentru aproapele ar fi luptat cu atacatorii riscându-și viața, ori după porunca de a nu ucide ar fi rămas retras așteptând să-l ajute pe călător... după atac?
Intervine aici problema „răului mai mic”, dar indiferent de „dimensiune”, răul este tot rău! Și este dureros că noi adesea inventăm un rău mai mare decât cel pe care poate urmează să-l săvârșim... fără ca defapt să căutăm evitarea completă a răului.
Situațiile de acest gen își găsesc rezolvare atunci când alergăm la Dumnezeu întrebând: „De ce Doamne? Ce încerci Tu să-mi spui din această situație? Ce să fac Doamne? Care este rostul acestei suferințe?”, iar răspunsurile vin în urma cercetării noastre prin conștiință și duhovnic! „Jobul” lui Dumnezeu este să ne rezolve problemele... de ce încercăm noi să ne aventurăm singuri?
Iar în situațiile grele când unul dintre mamă sau prunc trebuie să rămână și celalalt să se sacrifice suntem datori să ne ridicăm un semn de întrebare, dar nu cine moare... ci de ce moare?
Și vii, dar și morți... tot ai lui Dumnezeu suntem! Pr Arsenie Boca spunea într-o astfel de situație: „Eu nu cred că n-are Dumnezeu nevoie de o mamă care să-și dea viața pentru copilul său...” Iar să nu uităm de cazurile în care medicii nu dădeau nici o șansă, dar azi trăiesc atât mama cât și copilul!
Datoria noastră ca și creștini, nu este să păstrăm tăcere din frică sau rușine, ci acolo unde se poate, cu inimă curată și smerită trebuie să sădim cuvânt chiar și peste indiferență... undeva tot va răsări ceva... chiar dacă nu renunțarea concretă la avort, dar mai târziu poate înflori pocăința! Suntem responsabili ca având ocazia, să îmbogățim cunoștințele noastre, pentru că nimic nu este întâmplător, și voia Domnului poate fi ca și tu să schimbi ceva, să faci o floare să-nflorească și prin aceasta să-ți împodobești grădina în Împărăția Cerurilor!
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.